Китаб Хона

Muzeul Naţional de Artă al României - BUCUREŞTI
15620/T 423
Sec. XV

Costumul a fost reconstituit dintr-un acoperamânt de mormânt descoperit de Alexandru Odobescu la Mănăstirea Bistriţa. Reconstituirea se datoreaza cercetărilor din anii '60 realizate de istoricul de artă Corina Nicolescu şi restauratoarea Florica Vârjoghie, şi s-a realizat în laboratorul de restaurare textile a Muzeului Naţional de Artă a României în anii '60, din fragmentele de brocart din care era alcătuit acoperământul de mormânt, care însumau părţile componente ale croiului. Se presupune ca veşmântul a aparţinut unuia din boierii Craioveşti care, aşa cum se obişnuia, l-a dăruit ctitoriei lor. În timp, costumul a suferit transformări pentru a fi utilizat în uzul cultului. Efectul plastic al ţesăturii rezida din utilizarea celor două tehnici de lucru cu firul metalic - fondul şi conturul motivelor decorative sunt broşate cu fir de argint aurit, umplutura acestora fiind executată cu fir buclat, tehnică ce accentuează impresia de relief. Piesa a participat la expoziţii internaţionale.

Caftanul de la Bistriţa, confecţionat din brocart italienesc, a fost refăcut dintr-un somptuos acoperământ de mormânt dăruit de către boierii Craioveşti ctitoriei lor de la Bistriţa pe la 1490. Pe fondul de catifea roşie de mătase se evidenţiază motive decorative de inspiraţie vegetală, relieful datorându-se unor tehnici speciale de ţesere a firelor de argint aurit. Atât motivele ornamentale cât şi tehnica de execuţie indică un atelier italian de pe la 1480 - 1490. Costul unui asemenea veşmânt echivala în epocă cu cel al unei moşii de zeci de hectare de pământ, semnalând puterea şi bogăţia purtătorului său.
Derivat din vechiul costum persan de călărie, caftanul era iniţial purtat de demnitarii bizantini, fiind preluat ulterior de dregătorii de rang înalt din administraţia otomană, inclusiv de cei de la curtea voievozilor din Țările Române.
Gestul boierilor Craioveşti de a dona acest costum de preţ ctitoriei lor se înscrie în practica epocii. Asemenea lor şi asemenea aristocraţiei occidentale contemporane, domnitorul Neagoe Basarab avea să dăruiască şi el un caftan somptuos bisericii mănăstirii Bistrița pentru a i se da o nouă utilizare.

Caftan
Venetian workshop
ca. 1514
Brocaded velvet, silver-gilt thread
h = 159 cm

Muzeul Naţional de Artă al României - BUCUREŞTI
15618/T 421
Ante 1514

Costumul a fost reconstituit dintr-un acoperământ al raclei Sfântului Grigorie Decapolitul, raclă care se păstrează la Mănăstirea Bistrita. Acoperământul purta o inscripţie de danie de la voievodul Neagoe Basarab datată 1514. Reconstituirea se datorează cercetărilor din anii '60 realizate de istoricul de artă Corina Nicolescu şi restauratoarea Florica Vârjoghie. Fondul catifelei de culoare albastru cobalt se întâlneşte rar la brocarturile din epocă şi dovedeşte că ţesătura a fost o comandă specială. Catifeaua este decorată pe toată lăţimea cu un vrej şerpuit din care se desprin palmete polilobate dispuse simetric, terminate în arc frânt, care închid flori de lotus stilizate. Un traseu amplu delimitat de fleuroni gotici caracteristici stilului inferriata înconjoară vrejul şi palmetele, ocupând întreaga lăţime a ţesăturii. Motivele decorative sunt broşate cu fir din argint aurit, în unele zone utilizându-se firul metalic buclat, care, prin contrast se detaşează pe fondul albastru cobalt al catifelei. Somptuozitatea ţesăturii şi inscripţia de danie îndreptăţesc presupunerea că iniţial caftanul i-a aparţinut voievodului Neagoe Basarab. Piesa a participat la expoziţii internaţionale.

Muzeul Naţional de Artă al României - BUCUREŞTI
15939/T597
Sec. XVI
Caftanul este confecţionat dintr-o ţesătură otomană, provenind din atelierele de la Brussa. Ceatmaua este o catifea de mătase broşată în tehnica sergé, produsă în atelierele din imperiul otoman, începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea. Compoziţia decorativă are rigoare, respectând alternanţa motivelor. Fondul este decorat cu motive florale, miniaturizate, diferit colorate, prinse pe un vrej subţire, care desenează arabescuri. Costumul a fost reconstituit dintr-un felon, păstrat la Mănăstirea Cozia. Reconstituirea se datorează cercetărilor din anii '60 realizate de istoricul de artă Corina Nicolescu şi restauratoarea Florica Vârjoghie. Piesa a participat la expozitii internaţionale.

Conteşul (fig.8;9/l; 11/2) a fost lucrat din mătase în ţesătură de tip “atlas”, de culoare roşie (?), cu o croială amplă, cu câte trei clini trapezoidali laterali şi cu mâneca dreptunghiulară. La bust, s-au creat, din cusătură, două fante-buzunare. în zona bustului, de fiecare parte a hainei, se găsesc câte 24 de perechi de găitane din pasmanterie din fir de argint aurit, cele din stânga fiind prevăzute cu bride pentru nasturi. Conteşul a fost căptuşit cu o ţesătură tip “satin” de mătase, care respectă croiala hainei. Dimensiunile conteşului: lungimea - 1,42 m; lăţimea (în zona poalelor) -1,69 m.
O dată cu desfacerea conteşului s-a observat că, pe oasele antebraţelor, se găseau două lănţişoare decorate cu fir metalic; în jurul gâtului, se aflau resturile unui lănţişor lucrat din broderie de fir metalic cu paiete. Toate aceste resturi au aparţinut, probabil, unei cămeşi lucrate dintr-o mătase foarte fină, decorată cu o broderie cu fir metalic din argint aurit; după toate probabilităţile, cămaşa a putrezit, această supoziţie fiind confirmată de resturile de aţă dc la tivul ei, găsite sub rochie, în zona genunchilor.

Croiul sau conteşul este un costum de influenţă orientală, prezent în moda secolelor XVI-XVII din ţările române. Este confecţionat dintr-o ţesătură deosebit de preţioasă - seraser - lucrată în întregime cu fir de argint şi argint aurit, petrecut pe întreaga lăţime a ţesăturii. Aceasta este decorată, pe întreaga suprafaţă, cu palmete lanceolate, care se întrepătrund, descriind un arabesc, având în centru motivul semilunii. Motivele decorative, ţesute cu fir din argint aurit, conturate cu mătase verde, se detaşează pe fondul argintiu al ţesăturii, creând un efect de mare rafinament. A fost reconstituit dintr-un felon, în anul 1968, având ca model conteşul de jupâniţă, descoperit in situ, în 1964 în mormântul din pronaosul Mănăstirii Dragomirna. Piesa a intrat în circuitul valorilor universale, prin participarea la expoziţii internaţionale. Este publicată în literatura de specialitate străină.

Haina este confecţionată din brocart maron-roşcat, ţesut cu fir auriu cu motive florale. Are guler mic, tăiat drept, rotunjit în faţă. Se încheie la un rând de nasturi mici, îmbrăcaţi în acelaşi material. De la talie în jos, haina este evazată. Mâneca este foarte amplă la partea superioară, strâmtându-se treptat până la încheietura mâinii, unde este încheiată cu găici şi nasturi. Tunica este mai scurtă în faţă.

Haină confecţionată din brocart galben-maron-verde, ţesut cu fir auriu. Are guler mic, tăiat drept. Este largă, iar de la talie în jos are câte doi clini pe fiecare latură. Se încheie în faţă cu patru găitane, ornate la capete cu câte un ciucure şi şnur pentru închidere. Din cei opt ciucuri, doi lipsesc (pe partea stângă). Pe părţile din faţă, de la guler spre poale, pe marginea clinilor şi la manşete, are aplicat câte un găitan. Are mânecile extrem de lungi. Mâneca stângă este în întregime reconstituită.

ПОХОВАННЯ У СТІНІ ХОТИНСЬКОЇ ФОРТЕЦІ
Мокра пляма на стіні Хотинського Замку одна з найбільш містифікованих і популярних загадок Заповідника. Про неї ходить багато різних легенд, але найпопулярнішою залишається легенда про «Замуровану дівчину». Вона розповідає що комендант фортеці замурував у стіну свою доньку, бо та не хотіла виходити заміж. Дівчина так гірко плакала, що її сльози проступили крізь камінь і залишилися у вигляд плями. Науковці, звісно ж, цю версію спростовують, але в кожній легенді є доля правди. Тож, де правда у нашому випадку? Невже комендант дійсно замурував у стіну свою доньку? Давайте про все по порядку.
У 1980-х роках на території фортеці проводилися ремонтно-реставраційні роботи. Під час робіт, у північно-західному куті Замкової церкви виявили нішу, в якій знайшли невелику дерев’яну домовину з людськими рештками. Як виявилось небіжчицею була маленька дівчинка віком до 5 років. Вона була одягнута у каптан з вишневого італійського атласу, на голові пов'язаний чіпець-чільце з китичками, а волосся зібране у спеціальну сіточку. Також у похованні була подушка, яку набили сухими травами, покров (покривальце) - символ заступництва і захисту, а також плащаниця. Саме з написів на плащаниці вчені дізналися що покійною була Єлизавета Лозинська, донька стольника Василя, яка померла 1 липня 1611 року. Також на ній зображено Голгофський хрест у супроводі опису і посоху. У верхній частині по кутах проглядаються два сонячних диски з людськими обличчями, а під ременами хреста наведена абревіатура «ІНЦІ» (Ісус Назаретський Цар Іудейський). Плащаниця теж виготовлена з італійської тканини – «камки» з рослинно-геометричним орнаментом.
Маленька Єлизавета була внучкою коменданта Георгія Лозинського або ж Ізлозяну. Разом із дружиною Христею (Христиною) вони володіли селом Лозяни у волості Дорохой (звідси і прізвище). Всі їхні діти досягли високого соціального статусу у тогочасному суспільстві: донька Єлизавета стала дружиною молдавського господаря Єремії Могили, сини Петрашку – урядником в Ботошанах, а Василь – стольником у Хотині, що підтверджується грамотами Костянтина Могили від 4 лютого та 20 червня 1609 року.
Тобто дівчинка займала високе соціальне становище, а згідно середньовічних традицій поховання в межах сакральних споруд – церков, костелів та монастирів, було доволі розповсюдженою практикою. Шляхта вважала, що заповідаючи релігійним установам кошти, нерухоме та рухоме майно, а також обумовлюючи своє поховання у цих храмах, гарантує собі достойне потойбічне життя.
Ошатність поховання також продиктована віруванням наших предків. За традиціями, які збереглись ще з часів Русі, померлих ділили на два типи: батьки що померли від віку та старості – пращури, які з’являлись до своїх нащадків в поминальні дні, та мертві чи «заложні» – які померли раніше часу, раптово чи насильницькою смертю. Останні, вважалось, мешкали на місці своєї смерті чи біля могили, зберігали здатність до пересування і шкодили живим. Тому, зазвичай, їх ховали за особливими традиціями, щоб померлі приєднувались до своїх пращурів.
Отже, поховання у стіні дійсно було, але воно ніяк не пов’язано з плямою. Жодних поховань у стінах більше не знайшли. Однак, невідомо коли чи кому фортеця знову відкриє свої таємниці…